Sunt din ce in ce mai tentat sa renunt la sistemul de educatie in care sunt implicat in momentul de fata pentru a face educatie alternativa. Cred ca acesta e cel mai bun cuvant pe care l-as putea folosi pentru ceea ce intentionez si cred ca pot sa livrez. Ieri mi s-a confirmat acest lucru inca o data.
Am ales sa merg la un eveniment organizat periodic de TPA – Training People Association si anume „Serile cu gust de training”. L-am gasit intamplator in lista de evenimente de pe InOras.ro si fiind la capatul unei zile lungi si pline de stres, m-am gandit ca ar fi o varianta buna de a ma relaxa putin. In plus, si tema aruncata in discutie mi s-a parut potrivita mie, fiind vorba despre branding.
Trainingul sau workshop-ul a fost tinut de Madalina Buzdugan de la Crilia si in lounge-ul de la Carturesti au fost cam 20 de oameni, parte din TPA sau din exterior. Am ajuns acolo cu asteptari nu neaparat legate de invatare, si asta nu pentru ca as sti deja totul despre branding, ci mai degraba legate de perceperea si intelegerea unei noi perspective. Unul din principiile mele este ca pot folosi orice interactiune, indiferent de cel/cea cu care interactionez.
Am stat aproximativ 2 ore iar la sfarsit mi-am exprima dorinta de a face parte din TPA iar de aici a inceput o discutie care a dat nastere acestui post. Pentru ca TPA se vrea o asociatie serioasa, evident mi s-a spus ca mai intai trebuie sa fiu evaluat si ca apoi vor decide daca ma suprapun cu profilul cautat de ei. Mi se pare normal si sunt de acord cu Crina Penteleychuk cand spunea ca nu oricine care crede ca poate fi trainer sau e doar pasionat de training poate veni in TPA. Uneori oamenii isi pierd timpul si il mai pierd si pe al altora.
In fine, am ajuns in punctul unei dispute vis a vis de capacitatea unui profesor de a fi trainer, totul pornind de fapt de la acele certificate de formator care sunt necesare pentru a putea face formare de adulti. Asadar, eu, lector universitar cu vechime in invatamantul superior (unde btw, se lucreaza cu adulti si nu numai cu cei de 18-23 de ani), cu pregatire psiho-pedagogica de specialitate atestata si cu vreo 9 ani de experienta in training (n-are rost sa pun aici o lista cu clientii mei pentru ca deja suna a lauda de sine) nu pot fi formator de adulti daca nu am acea tidula la mana. Bun. Sa zicem ca vreau sa devin formator, intrebarea este, cat de necesare imi sunt cursurile respective?
Ei bine, aici a inceput totul. A fost o discutie in 4 intre mine, Crina Penteleychuk, Cristi Lucan si mult prea inversunata Ioana Pruna. Evident, lumea n-a fost de acord cu convingerea mea ca pot face formare de adulti si m-am lovit din nou de perceptia fixista asupra educatiei formale. Suntem vazuti ca fiind parte a unui sistem prafuit si greoi si poate asa si este. Totusi daca sistemul este asa, nu inseamna ca si toate cadrele didactice sunt la fel. Mergem mai departe. S-au adus in discutie argumente cu privire la diferenta dintre educatia formala si cea non-formala si evident m-am apucat de scormonit.
Si cum in ultima vreme totul se rezolva mult mai usor vizual, iata o imagine care spune cam care sunt diferentele dintre cele doua forme de educatie.
Deci, eu reprezentantul invatamantului formal am ca puncte tari urmatoarele: sunt legitim, ma dedic total pe o perioada lunga de timp, ma pregatesc in avans in extenso, sunt centrat pe cunostinte, lucrez intr-o institutie acreditata. Punctele slabe sunt: procesul de invatare dureaza mult, lucrez intr-un mediu izolat, rigid si centrat pe profesor iar evaluarea este externa si bazata pe relatii ierarhice. De acord.
Pe de alta parte, trainerul, educatorul non-formal are ca puncte tari urmatoarele: procesul de educare este scurt, uneori foarte scurt, este centrat pe rezultate, se lucreaza cu grupuri mai mici, cerintele de invatare sunt determinate de clienti, este in relatie cu comunitatea, flexibil si centrat pe cel ce invata. Va las pe voi sa deduceti care sunt punctele slabe pentru ca daca le-as enumera eu as fi subiectiv. De partea cealalta am facut-o pentru ca sunt un insider si chiar le stiu si le constientizez.
Unde vreau sa ajung de fapt? Evident din nou la controversa „profesorul poate fi si trainer fara sa aiba formarea nonformala?”. Am deja un numar impresionant de puncte slabe care teoretic m-ar putea impiedica sa performez in directia aceasta a educatiei nonformale. Ma intreb insa un lucru, daca noi suntem atat de formali, cum se face insa ca majoritatea cursurilor de specializare psihopedagogica pe care le facem sunt canalizate pe invatamantul centrat pe student, cum se face ca acolo unde exista strategie, aceasta este facuta in functie de cerintele pietei si cum se face ca universitatile au sisteme de evaluare bazate si pe evaluarile studentilor? Ba unde mai pui ca in fiecare an studentii din toata tara evalueaza profesorii intr-o competitie in care principal criteriu de evaluare il reprezinta intocmai folosirea metodelor centrate pe student (si apropo, chiar am castigat titlul anul asta).
Cu toate acestea, un om cu pregatire pedagogica si experienta nu poate fi formator de adulti. Si totusi altii care urmeaza un curs de cateva zile, intensiv ce-i drept, pot fi. Evident, pun in discutie aici pregatirea si nu abilitatile. Oamenii primesc un certificat de trainer, ceea ce inseamna practic o certificare metodologica. Nu contest asta. Eu am facut un program de 8 luni ca s-o primesc pe a mea si sincer nu cred ca aveam nevoie de atata bataie de cap. Ma intreb insa, oamenii care tin trainingurile sunt capabili sa le tina.
La fel ca orice proces de educare, trainingurile se bazeaza pe transferul de informatii. Indiferent de faptul ca procesul de invatare are loc centrat pe individ/client sau cum vreti sa-i spunem, omul acela merge acolo pentru a invata ceva, pentru a se educa. Si ma intreb acum, cel care face trainingul nu ar trebui sa aiba si o certificare formala pentru asta? Sau macar o experienta practica pentru a atesta ca ceea ce spune acolo e ok, certified information?
Certificatele de formatori ne transforma pe toti in traineri de ocazie, indiferent de pregatirea pe care o avem iar eu sunt putin ingrijorat. In Romania toata lumea se pricepe la fotbal si la publicitate si pana la marketing mai e un pas. Deja au aparut o sumedenie de specialisti in marketing care n-au facut o campanie, n-au nicio baza teoretica dar totusi oamenii acestia pot sa fie traineri. Cu putin tupeu si cu perseverenta oamenii acestia pot ajunge in pozitia de a-i educa pe altii, chiar si nonformal. Iar eu, sa-mi fie iertata indrazneala, gasesc asta eronat!
N-o fi educatia formala cea mai buna dar e necesara iar cea non-formala ar trebui sa fie bazata pe cea formala. De altfel, research-ul meu pe tema asta a scos la iveala acest adevar enuntat de altii si testat in timp. Hai sa ne punem la punct mai intai educatia formala si apoi sa trecem la cea non-formala. Cei 9 ani de traininguri facute in afara sistemului formal de educatie mi-au demonstrat ca oamenii au nevoie in primul rand de fundamente. Cum pot sa fac eu un training despre branding, de exemplu, cand nu stiu daca oamenii cu care discut stiu ce este un brand? Cum pot sa pornesc de la premisa ca toti cei din sala sunt la acelasi nivel? Cum pot sa-mi structurez informatiile fara stiu clar cu cine urmeaza sa stau de vorba?
Ei bine, trainingurile mele nu sunt deloc facute asa. Nu fac traininguri decat dupa ce stiu foarte clar cu cine vorbesc si care este nivelul de pregatire al persoanelor respective. Transferul de informatii se face pe acelasi nivel de intelegere iar implicarea participantilor este la fel de intensa. Ma bazez foarte mult pe un bagaj de cunostinte necesare si construiesc activitati pornind de la acest lucru. Iar asteptarile celor ce vin la training sunt determinate de ceea ce urmeaza sa livrez, acest lucru ajutandu-i pe acestia sa ia decizia corecta si pe mine sa pot livra o experienta buna in egala masura pentru toata lumea. O sa spuneti ca ceea ce fac nu este centrat pe client. Ba bine ca da, si asta inca de la inceput. Si apropo de branding, daca e ceva ce-am invatat in ultimii ani, este ca trainingurile au in general o problema de brand promise. Titlurile nu prea se suprapun cu ceea ce se livreaza iar din punctul meu de vedere acest lucru este inacceptabil in conditiile in care cei care vin acolo platesc sume grele pentru asta.
Preocuparea mea principala este sa ofer valoare pentru cei pe care ii educ. Sunt Adrian Monoranu, marketing professional, profesor si trainer de aproape 10 ani si livrez experiente educationale ALTERNATIVE de calitate. Si sunt scump.
Cum nu stie toata lumea Marketing? In ultimii 6 ani m-am convins ca toata lumea stie marketing….nu poti sa-i convingi ca NU. Iar diplome de formator se scot la casa de marcat…instant…tu chiar te-ai chinuit daca te-au tinut 8 luni.
@Patricia: Eu m-am chinuit 8 luni cu alta diploma de formare. Stii tu mai bine de care. 🙂
Apel la decenta in acreditarea trainerilor: https://www.danirimia.ro/apel-la-decenta/
cred ca m-am prins :d
Wow… mă bucur că discuţia de aseară a fost atât de puternică. Văd că vorbeşti cu pasiune despre training, despre educaţia non-formală şi cea formală, despre intercorelarea celor două. Ideal ar fi să coexiste (împreună şi cu educaţia informală) şi să contribuie împreună la dezvoltarea individului. Una fără cealaltă nu au valoare. Nu este una mai bună decât cealaltă. Fiecare îşi are rostul ei.
Sunt de acord cu tine că „Certificatele de formatori ne transforma pe toti in traineri de ocazie” ăsta e şi motivul apariţiei Training People Association, sunt de acord cu tine că „Cu putin tupeu si cu perseverenta oamenii acestia pot ajunge in pozitia de a-i educa pe altii”
Trebuie să nu fiu de acord cu tine când spui că un profesor poate fi trainer doar prin faptul că e profesor şi că are studii şi pregătire in pedagogie. Asta nu înseamnă că abilităţile, comportamentele şi atitudinile lui nu ar fi potrivite pentru o profesie în domeniu. Dimpotrivă, sunt un avantaj ce trebuie completat cu metode, instrumente, conştientizarea efectelor fiecărei metode asupra participanţilor, cu elemente specifice şi caracteristice doar non-formalului. Pentru că, contrar opiniei generale, există mai multe metode de training în afară de prezentarea la flipchart, lucrul pe grupe şi întrebările adresate participanţilor şi domeniul este mai profund decât lasă să se vadă.
În ce priveşte „evaluarea” :)hai să îi zicem schimb de experienţă. Tu ne înveţi despre marketing şi noi îţi mai dăm câteva ponturi cu training-ul. A win-win situation.
Mersi de pasiunea cu care ai scris… ţinem legătura 🙂
Încep cu o parafrază:
Sunt Adrian Munteanu, Certified Information Systems Auditor, profesor şi trainer. Livrez de câţiva ani experienţe formale.
Acum să trecem la …fapte. Pornind strict de la experienţele mele raportate la imaginea prezentată de tine pot spune că nu prea sunt de acord cu „poza”.
Să exemplific. Livrez acelaşi curs în FEAA, respectiv în privat. În privat, conform celor care autorizează cursul, trebuie să prestez minim 32 de ore. La FEAA livrez 42 de ore de instruire. În privat nu am timp de studii de caz. În FEAA, fac şi aşa ceva. Diferenţe? În privat predau minim 3 zile, 8 H/zi. În FEAA, săptămânal, 3 ore.
Şi acum câteva dileme.
Oare trainerii „non formali” sunt toţi la fel de buni?
Oare instruirea „non formală” este altceva decât business?
Oare dincolo de „ambalajul” cursului, ce există?
Oare există diferenţe între a livra pentru o sală de XX persoane faţă de una cu X persoane?
Subscriu la cele spuse de tine: nu poţi să fii trainer bun dacă nu îţi cunoşti auditoriul! Indiferent dacă este vorba de un curs formal sau ba….
Noroc Mono,
Am cateva idei in plus legate de subiect:
1. E adevarat ca un curs de pedagogie te ajuta in training – dar din pacate, doar principial. De aici si diferenta dintre pedagogie si andragogie (http://dexonline.ro/definitie/andragogie).
2. Nu e neaparat nevoie sa urmezi un curs de 3-4 zile de ToT. Sunt si solutii formale pentru asta – uite un exemplu chiar la noi in tara – http://www.fpse.ro/images/Master_prezentare/ff_prezentare.pdf
3. Trainingul nu e neaparat centrat pe transferul de informatii. Unul dintre principalele motive pentru care s-a recurs la training ca si metodologie, dupa cum ai vazut si tu, e pentru ca uneori dureaza foarte mult sa transferi cunostiinte si abilitati. Avantajul trainingului este ca e deseori (aproape exclusiv) dedicat abilitatilor. Pentru transfer in training, vezi referinte: http://en.wikipedia.org/wiki/Transfer_of_training
4. Am cunoscut traineri foarte abili in a gandi o experienta relevanta de invatare, fara diploma de Formatori. Am cunoscut oameni cu diploma de formatori, dar foarte slabi in aceleasi activitati.
5. Am cunoscut oameni cu abilitati de prezentare care se numeau „Traineri”, dar care nu aveau cunostiinte si abilitati reale de a facilita experiente de invatare – erau mai degraba showmen. In contrast, am cunoscut traineri arizi in abilitatile lor de prezentare, dar extraordinari in a-si atinge obiectivele cursurilor, care nu erau deloc ambitioase.
5. Nu am cunoscut pana acum traineri cu adevarat competenti in a construi cap-coada o experienta de invatare a unui grup de participanti, fara sa fi studiat in prealabil cum invata adultii (ca o fi un program de cateva zile, ca o fi o practica de cativa ani).
6. Tipurile de obiective in training sunt foarte diferite fata de tipurile de obiective in invatarea formala de lunga durata.
7. In organizatii mari, exista formari prin training de lunga durata, construite sub forma unor programe de invatare ale membrilor, angajatilor etc. De regula, sunt imbinate cu alte metode: coaching, mentoring, training on-the job, job shadowing, job rotation, etc.
8. E important sa fii in contact cu oamenii care intr-adevar au studiat lucrurile astea, pentru a afla si o parere pertinenta legata de diferente/asemanari. Iti ofer un exemplu care m-a inspirat pe mine: http://www.fpse.ro/index.php?option=com_comprofiler&Itemid=131&task=userProfile&user=103.
9. La masterul de Formarea Formatorilor din cadrul Facultatii de Psihologie – Universitatea Bucuresti, o buna parte dintre profesori erau implicati in proiecte externe in calitate de traineri. Pe alocuri, au aparut colaborari si cu studentii.
Daca vrei, tinem legatura pe subiect.
Succes in drumul tau!
Popic
@Popic: Salutare! Chiar ma bucur ca ai comentat, tu fiind unul dintre cei care au un cuvant de spus in ceea ce eu numesc educatia alternativa. Sunt de acord cu tine in ceea ce priveste punctul 1 si stiam si eu de punctul 2. La punctul 3 e discutabil, din punctul meu de vedere. Evident, trainingul este centrat pe formarea de abilitati dar si abilitatile se formeaza tot plecand de la un transfer de informatii, de baza, un fundament. Altfel am avea de-a face cu o forma fara fond. Sar peste punctul 4 pentru ca il consider un truism si ajung la primul punct 5 unde iti spun ca am cunoscut si eu showmen si sunt multi. Pe de alta parte, un trainer care nu are public speaking skills cred ca are niste probleme in a stabili o legatura cu cei pe care ii instruieste. Punctul 6 iarasi e un truism cu care nu pot sa nu fiu de acord si am invatat asta pe la inceputurile activitatii de trainer, the hard way. Punctul 7 mi se pare mai mult decat normal, merci pentru punctul 8 iar la punctul 9 iarasi cred ca asta este normalitatea, si nu numai la programul respectiv de studii, ci la toate. Chiar mi-ar face placere sa mai discutam! Pe curand!
Eu in discutia de care se face vorbire am sustinut ca tu poti sa tii training si probabil chiar foarte bine. Si am sa spun si de ce … pentru a fi un trainer bun nu cred ca este importanta formarea de formator, acel curs intensiv de cateva zile dupa care gata esti trainer.
Am vazut multi astfel de traineri care spun ca sustin training si de fapt predau ca la scoala si vorbesc in nestire de pe slide-uri sau recita tot felul de texte. Ca sa nu mai spun de limbajul de lemn si generalitati…
Eu personal consider ca atitudinea persoanei face diferenta intre a putea fi trainer sau nu. Bineinteles si valorile personale au rolul lor important – deschiderea, flexibilitatea, placerea de a comunica, de a-i pune pe cursanti in centrul atentiei si multe altele care conteaza cu adevarat.
Chiar nu conteaza de unde provine trainerul si daca a fost si profesor.
Conteaza felul de a fi al persoanei sau personalitatea altfel spus, iar Mono are tot ce ii trebuie ca sa fie un trainer bun.
Trecand printr-un sistem de educatie formala, dar cu multe valente non-formale, pot spune ca ceea ce iti ramane impregnat in memorie in mod indelungat si bine fixat este informatia formala.
Desi poate fi mai usor de servit studentilor/clientilor, avand o dimensiune user-friendly, educatia non-formala are tendinta de a se dizolva in timp sau de a fi interpretata subiectiv de catre fiecare in mod distrinct (lucru care, in multe domenii nu este atat de dorit). Poti lasa mai usor o marca personala dar evolutia subiectului este una vaga si mai degraba auto-evaluata.
Avand fiecare beneficiile si neajunsurile sale, nu as renunta la educatia formala nici ca student, si (presupun) nici ca profesor.
ps: http://www.youtube.com/watch?v=hvGEfEG0H7c
Punctul meu de vedere este exterior (si de aici, sper, obiectiv).
Citind acest articol (si comentariile) am ramas cu impresia ca „impricinatele”, cea formala si cea non-formala, se afla intr-o stare de concurenta. Si nu ar trebui sa fie asa.
Educatia formala se mandreste cu transmiterea de cunostinte, cea non-formala pune accent pe abilitati, creativitate. Cei care sustin educatia non-formala au o atitudine de superioritate, si probabil ca atitudinea lor are baze reale, pentru ca invatamantul formal nu reuseste sa mai indeplineasca toate cerintele contemporaneitatii. Dar invatatmantul formal este totusi mai consistent.
As vrea ca aceste doua tipuri sa „colaboreze” mai mult. As vrea ca educatia non-formala sa nu se concentreze atat pe mediul extra-scolar ci sa icerce sa castige adepti si in mediul scolar (universitar).
Mai adaug numai ca nu oricine poate fi profesor/trainer. Nu diploma sau anii de studiu conteaza. Cel mai mult conteaza vocatia, talentul, puterea de a explica totul pe limba fiecaruia. Din pacate (cu siguranta), in ambele tabere sunt persoane care nu au ce cauta acolo.
Interesant subiectul!
Intervin si eu dupa cateva luni bune, pentru a remarca ceva ciudat in toata discutia asta: „trainerii”, care se bazeaza in general pe experienta lor intr-un anumit domeniu, definesc zona lor de activitate ca fiind non-formala, centrata pe rezultate, felxibila. Asta este, cred eu, si asa se pare ca reiese si din articol si comentarii, asociata cu creativitatea in abordarea proceselor educationale.
Ceea ce nu inteleg insa este cum vad ei legatura intre creativitate si experienta. Pentru ca, daca ne uitam la lumea din jur, profesiile care implica o doza mare de creativitate nu sunt evaluate in functie de experienta ci in functie de rezultate. Pentru un avocat de top conteaza ce procese a castigat si la ce firme a lucrat, pentru un medic de top ce cazuri extreme a salvat, pentru un manager executiv cat profit a scos. Experienta e ceva secundar aici. Tocmai de aceea aceste meserii se platesc si mai bine decat meseriile repetitive, in care experienta conteaza. E usor sa inveti ceva repretitiv, prin experienta, decat sa-ti dezvolti un tip de gandire care sa-ti perimita sa rezolvi probleme noi!
Mi se pare ciudat ca pentru „training”-ul, care in Romania pare a fi asociat cu experienta, e considerat mai putin formal decat educatia universitara. Cred ca un doctorand mediu face o activitate mult mai creativa decat un seful unui departament de marketing al unei companii medii. Haideti, sa fim realisti, cunosc asemenea oameni si chiar ei admit ca 90% din ce fac e de fapt rutina. Cat despre doctorand, simplul fapt ca trebuie sa mai publice cate ceva si sa scrie o carte pe o tema total noua (asta se cheama o teza de doctorat) implica mai degraba creativitate decat experienta. Asadar nu inteleg de unde pretentia asta a trainer-ilor de a deveni deodata, cu un curs de cateva saptamani (la care trece toata lumea, ca doar a platit, nu?), mai creativi decat oameni care de ani lucreaza in domenii foarte creative si foarte competitive.
Un trainer mi se pare mai degraba un fel de mester medieval, care isi transmite mestesugul calfelor. Un brutar stia sa faca, de exemplu, sapte feluri de paine, si asta invata si ucenicul. Nu prea era loc de creativitate acolo. Experienta mea cu cursurile de training intra in acest tipar: cateva fraze goale dintr-un manual de pe piata (ca sunt destule), trei citate din trei clasici, un joculet interesant dar putin relevant, si asta se cheama un curs de comunicare. Punct. La sfarsit ti se de slide-ul pe care il inveti, daca vrei, ca pe o mantra.
Din fericire insa, caracteristice lumii moderne sunt universitatile, dezvoltate in vestul Europei ca centre in care oamenii nu invatau sa faca ceva, ci invatau sa gandeasca. Iar asta le permitea sa inoveze. Iar acolo invatau de la profesionisti in ale gandirii, nu de la oameni cu experienta aplicata. De aia de exemplu la facultatea de electronica nu preda un electrician.
Asadar, nu sunt de acord cu educatia asta informala, unde clientii determina cerintele minimale! Imi pare rau, dar asta e doar o modalitate de a le lua banii vazandu-le iluzii. Expertul, nu clientul determina conditiile minimale! Eu stabilesc la un curs cat trebuie sa stie un student pentru a obtine nota de trecere, pentru ca eu sunt expertul sau profesionistul, si el de aia ma plateste! Nu ca sa-i fac pe plac. E ca si cum te-ai duce la medic si ti-ai stabili singur tratamentul. Asta e in fond diferenta dintre profesie si „job”. Exista categorii de oameni care au o profesie (aceea de medic, avocat, profesor, inginer, arhitect, etc.) si cei care au un „job”: specialistii in marketing spre exemplu. Iar profesiile sunt de obicei mai bine platite.
In final, n-as vrea sa fiu inteles gresit! Cred in piata libera si cred ca oricine, cu sau fara cursul de formator, poate sa predea. Daca oamenii se duc la el/ea, asta este o alta problema. Dar situatia asta in care un profesor, fie el chiar de liceu, e privit de sus de niste asa zisi „specialisti” in training si are nevoie de un curs de formator pentru a preda, mi se pare penibila si de prost gust.
La fel ca in orice domeniu lucrurile nu sunt in alb si negru ci in zeci de nuante de gri:) Cand am facut cursul de formator am observat ca unii colegi, chiar cu experienta in traininguri, nu erau pregatiti pentru aceasta diploma, dar da…se da pe banda rulanta…dar nu e mare diferenta fata de diploma de la facultate. Singura mentiune pe care as vrea sa o fac, strict la cazul particular de la cursul la care am participat si la care am avut prezente doua doamne profesoare. S-a vazut clar diferenta in modul de prezentare si de interactionare cu sala. Noi restul am stat in mijloc, am incercat sa acoperim un spatiu cat mai mare, sa fim interactivi. Dumnealor au stat la o masa in fata (ca la catedra) si au prezentat totul de pe slide. E greu dupa atatia ani in care ai folosit un anumit sistem sa te schimbi in cateva zile de training. Nu generalizez si nu cred ca dumneavoastra va incadrati in aceasta categorie, dar acesta este unul dintre motivele pentru care cred ca este important ca cei care doresc sa faca formare de adulti sa treaca si printr-un astfel de curs. Macar sa mai prinda cateva idei utile si sa existe mici schimbari.