Hackducation – cautati propriile raspunsuri!

Multi cunoscuti si mai multi necunoscuti ma intreaba de ce am ales sa raman in „industria” educatiei. Daca in trecut raspunsul meu era mai tot timpul „din intamplare”, de ceva timp am ajuns la concluzia ca de fapt raspunsul ar trebui sa fie altul. Am ajuns in sistemul educational din intamplare de fapt. Am ales sa raman pentru ca imi ofera posibilitatea sa lucrez in permanenta cu minti tinere, agere, nepoluate. Exista insa si un neajuns si despre asta am sa vorbesc in acest articol.

Nu-mi place sa scriu despre revelatii dar deseori mi se intampla. Si foarte des se intampla ca ideile ce urmeaza sa se transforme in articole pe blog sa apara in sala de clasa in urma dialogurilor pe care le am cu studentii. De fapt in cele mai multe cazuri e impropriu spus dialoguri, pentru ca sunt mai degraba monologuri din moment ce sunt singurul care vorbeste. E ciudat, ai impresia ca ii plictisesti pe ceilalti si probabil asta se si intampla in multe cazuri, dar daca nu te lasi prada primei concluzii incepi sa intelegi de unde vine aceasta tacere a celor din banci, aceasta lipsa de interactiune.

Am auzit-o si pe aia cu „studentii nu-ti raspund pentru ca nu pui intrebarile potrivite”. As putea sa fiu interpretat ca fiind rautacios daca spun ca eu cred ca intrebarea lor favorita ar fi „vreti sa va dau drumul acasa?”. Probabil da. De fapt treaba asta cu intrebarile e marea noastra problema. Si am sa va explic imediat si de ce spun asta.

In 2008 am avut sansa sa-l cunosc pe profesorul George Martin Izzo de la Universitatea din Atlanta, Georgia. Nu e Ivy League material, dar omul e scolit in sistemul american si eu am invatat cate ceva de la el. N-am lucrat eu prea mult cu el, dar pentru ca nu erau prea multi vorbitori de engleza dornici sa relationeze cu el (now that’s really stupid), am avut destule interactiuni. In toata aceasta perioada una dintre chestiile care mi s-a pus pe creier a fost raspunsul la intrebarea „care sunt diferentele intre studentii romani si studentii americani?”. Mi-a spus-o sincer. Studentii romani se adapteaza foarte usor si sunt mai sarguinciosi dar au un mare dezavantaj fata de studentii americani. Nu stiu sa puna intrebari. Si se referea la intrebarile considerate stupide!

Si daca stam si analizam putin la rece ne dam seama ca nici macar nu e vina studentilor ca acest lucru se intampla. E doar o reactie normala. Ganditi-va pentru o secunda la sistemul de educatie romanesc. Cine pune mereu intrebarile? Exact, profesorul. N-are importanta daca sunt intrebarile potrivite atat timp cat elevul este cel care trebuie sa ofere raspunsurile. De curand asistam la o discutie in care un coleg povestea ca il intrebase la un moment dat pe fiul sau daca ii place sa mearga la scoala. Si raspunsul acestuia a fost „da, sigur ca imi place, imi place si sa merg si sa vin dar nu imi place sa stau acolo”. Oare de ce?

Pai e simplu. In fiecare zi elevul este supus unui tir de intrebari pentru care trebuie sa memoreze niste raspunsuri. Dar intrebarile acelea nu sunt ale lui. Practic invatarea este cautarea unor raspunsuri dar la intrebarile proprii nu ale altora. Sigur, o sa spuneti ca un copil nu isi pune intrebari din proprie initiativa si in felul acesta nu o sa doreasca sa invete mare lucru. Probabil ca asa si este si m-ati considera cinic cand spun ca nu ne nastem egali si ca fiecare se dezvolta in ritmul sau. However, nu credeti totusi ca in loc sa puna intrebarile, dascalul ar trebui sa-l motiveze pe pusti sa-si puna singur intrebarile potrivite? Si abia apoi sa caute tot singur raspunsurile.

In syllabus-urile pe care mi le-a lasat George sta scris mare si cu bold „Profesorul nu trebuie sa fie considerat unica sau principala sursa de informatii de catre student. Acesta este doar un moderator care trebuie sa-l ghideze pe student in demersul sau de cercetare.” Cam cum suna asta. Propriu-zis profesorul nu trebuie sa fie cel care decide ce informatie trebuie sa cunoasca elevul, ci doar sa-l ajute pe acesta sa gaseasca raspunsurile la propriile intrebari. Sigur ca acest lucru este posibil intr-un sistem in care elevul este incurajat de mic sa aleaga singur disciplinele pe care doreste sa le studieze si este consiliat pe parcursul drumului sau in educatie (este evaluat in permanenta si nu este lasat sa aleaga discipline care nu i se potrivesc sau care il solicita peste puterile sale intelectuale).

Stiati ca la majoritatea universitatilor americane se fac cursuri pilot in prima saptamana de scoala pentru ca studentii sa aiba sansa sa vada care e treaba cu disciplinele si cum sunt profesorii, pentru ca apoi sa-si aleaga exact ceea ce vor sa studieze? Si profesorii sunt astfel incurajati sa-si faca treaba ca lumea si sa-si promoveze disciplinele catre publicul tinta potrivit, in felul acesta avand in clasa exact studentii care chiar isi doresc sa studieze acel domeniu. E foarte greu sa discuti cu cineva care nu-si doreste sa fie in acea clasa. Credeti-ma ca stiu, anul trecut am avut 3 cazuri de studenti care au avut curajul sa spuna ca sunt trimisi de parinti la facultate si ca nu si-au dorit niciodata sa studieze asa ceva sau nici macar sa studieze mai departe de liceu. Go figure!

Exista solutii dragi prieteni, dar pentru asta sistemul nostru de invatamant trebuie complet dat peste cap. E foarte complicat sa le spui profesorilor ca de fapt materia nu trebuie predata, ci trebuie promovata in asa fel incat elevul sa-si doreasca sa o studieze. E adevarat ca sunt si discipline obligatorii in toate sistemele de educatie, dar sunt cam 4-5 maxim: limba si literatura, matematica, stiinte ale naturii (o combinatie de fizica, chimie, biologie si uneori astronomie – basic), educatie civica si EDUCATIE FIZICA! Restul sunt discipline pentru care elevul are aptitudini, inclinatii si sunt in general alese in urma unor teste si a unui proces de consiliere la care iau parte atat elevii, cat si parintii acestora.

Dar la noi … elevul merge la scoala si inca din prima zi i se spune ce TREBUIE sa invete. Primeste un manual si trebuie sa-l invete din scoarta in scoarta. Acolo sunt raspunsurile la intrebarile pe care le pune profesorul si totul se transforma intr-un proces de memorare. Inteligenta noastra nativa ne face sa ne adaptam rapid. Daca mi se cer raspunsuri si in acelasi timp mi se spune unde se gasesc, atunci nu fac altceva decat sa le invat si sa le ofer atunci cand imi sunt cerute. Simplu. Partea mai putin buna e ca eu nu sunt stimulat sa caut singur raspunsuri sau mai important sa-mi pun intrebari. O sa spuneti ca desi sistemul e complet anapoda, totusi multi dintre noi au invatat multe lucruri bune si ca avem totusi o cultura generala buna fata de alte popoare. Sigur ca da, si la ce ne foloseste?

Ati auzit de sindromul Stockholm? Orice ostatic se ataseaza in timp de rapitorul sau daca petrece suficient timp in captivitate. La fel se intampla si cu copiii din scolile noastre. Normal ca unora incep sa le placa anumite discipline si le studiaza chiar asiduu, merg si la olimpiade. Cand ajung insa la maturitate multi isi dau seama ca tot efortul lor a fost de fapt in van pentru ca nu doreau sa studieze acele lucruri. Probabil ca stiti si voi destui prieteni care dupa facultate au abandonat complet domeniul studiat atrasi fiind de cu totul alte domenii si mai important pasiuni. I rest my case!

Cum sa-l fac eu pe student sa-si puna intrebari si cum sa-l determin sa citeasca si ceva in plus cand el este obisnuit inca din scoala primara sa invete ce i se spune si sa citeasca dintr-un manual? Astea sunt cu adevarat provocarile mele didactice. Stiu ca in mod normal sistemul ar trebui schimbat de la gradinita, dar cu cei care sunt acum la facultate ce facem? Well … cine sa schimbe sistemul daca nu noi?

Dar e greu, e greu cu specimene ca invatatoarea aceea din Bucuresti. Si stiti ceva, nici macar nu e vina ei. Ca prost nu e cel care cere, prost e ala care da. Cat de cretin trebuie sa fii ca parinte, sa crezi ca daca dai spaga la invatatoare, o sa-l invete pe copilul tau mai bine alfabetul? „Vai ce ne facem, trebuie sa ducem repede un cadou la scoala ca maine se invata litera M si nu vrem ca odrasla noastra sa o invete prost!”. WTF!!!

Pacat sa suntem prea ocupati cu Rosia Montana si gazele de sist … ca deh … acolo e viitorul tarii.

 

Cheerful smiling child at the blackboard – via Shutterstock

PS. Aruncati un ochi peste ce spune copilul asta la TEDx. Nu sunt intrutotul de acord cu el dar termenul de hackducation mi se pare potrivit pentru ceea ce are nevoie sistemul de invatamant romanesc.