Dupa o prima zi in care am alergat cu masinile #priNeamt, am poposit la Durau la Hotel Bistrita. V-am povestit ieri despre cum ne-au primit gazdele si dupa o noapte de somn adanc, dis de dimineata ne-am regrupat rapid la micul dejun si apoi imediat in fata hotelului pentru plecarea in ceea ce avea sa fie cea mai tare aventura a intregului eveniment: urcarea pe masivul Ceahlau pana la cabana Dochia. Personal, am coborat vreo 300 m pana la un magazin care se afla in vecinatatea hotelului si mi-am dat seama brusc, urcand inapoi la locul de rendez-vous ca sunt praf la capitolul conditie fizica. Am facut cateva miscari de stretching si ceva exercitii de respiratie si mi-am intrat un pic in forma dar tot simteam ca va fi un efort considerabil.
Mai urcasem pe Ceahlau in trecut, ultima data prin 2010, insa numai pana la cascada Duruitoarea. Ultima oara cand fusesem sus la Dochia se intampla acum 18 ani si credeti-ma ca e aproape o viata de om. Stiam ca o sa fie greu, stiam ca o traseul ales (cel pe la Duruitoarea) e mai dificil pe urcare, stiam ca o parte dintre cei aproape 50 de bloggeri aliniati la start nu vor rezista pana sus, insa mai toti eram increzatori si bine dispusi. Ne-am adunat in fata punctului de plecare, intrarea in rezervatia naturala Ceahlau si dupa un scurt instructaj din partea ghidului nostru, am pornit-o „la deal”.
Prima parte a traseului, pana la Duruitoarea, a fost ok. Evident, am obosit destul de bine dar ne-am miscat destul de rapid. Am ajuns mai rapid cu vreo jumatate de ora decat era estimat traseul. O parte dintre noi insa au renuntat si s-au intors asa ca la Duruitoarea cred ca eram deja doar vreo 45-47 de persoane. Dupa un popas de vreo 20 de minute in care ne-am tras nitel sufletul si am bobinat rapid merindele pe care ni le pusesera pentru drum gazdele noastre de la Hotel Bistrita (apropo, au super amabili si le multumim pentru asta), am pornit iar la drum. De data aceasta in grupuri mai mici, care cum a fost mai energic. Urcusul a devenit brusc mult mai solicitant si deja incepusera sa ma cam lase picioarele. Am facut un numar considerabil de pauze si ghidul nostru ne tot incuraja cu proverbiala de-acum „hai ca mai avem cam o ora, poate chiar mai putin”.
Prin padure am mers destul de greu, la un moment dat poteca era destul de ingusta si in dreapta se vedea un hau de cateva zeci de metri care te facea sa te trezesti din transa pe care ti-o induceau muschii adormiti. Am ajuns intr-un final pe platou, unde evident ne-am trantit in iarba inalta. Cabana Dochia tot nu se vedea, in schimb puteam zari varful Toaca si era … tot departe. Am reusit sa ne ridicam si sa ne pornim mai departe. Urmatorul popas a fost la Piatra Inlacrimata, o stanca de langa care poti vedea Duraul si toate satele de prin imprejurimi. Poze, poze, poze si apoi mai departe printre jnepeni. Am trecut si pe langa schit si am ajuns in final la Dochia. Cabanaaaaaa! Nu am mai avut puterea sa urc la etajul al doilea unde eram cazat asa ca mi-am trantit rucsacul undeva intr-un colt si m-am prabusit pe o banca.
A urmat pranzul si apoi program de relaxare. Initial m-am chinuit sa caut semnal la Orange pentru ca nu prea este, doar Vodafone gasesti din belsug. Apoi am inteles ca faptul ca nu aveam semnal era parte din calatoria mea „initiatica” si m-am impacat cu ideea. Am reusit sa ma spal putin si apoi colaps direct in pat. N-am putut dormi pentru ca intr-o camera de 14 persoane trebuie sa adormi repede, altfel sforaiturile celorlalti te vor tine treaz. M-am relaxat insa cu niste exercitii de respiratie si putin stretching si putin dupa ora 18 am pornit sa cucerim varful Toaca (1904 m). Desi initial credeam ca va fi o plimbare, s-a dovedit a fi un traseu de inca o ora care ne-a solicitat la maxim muschii deja obositi. Pot sa spun ca urcusul pieptis m-a cam distrus dar am invins si marturie sta poza lui Alin facuta chiar langa antenele si instrumentele de pe varf. Yeeeeeah!
Desi planul initial era sa stam acolo pana la apus, recunosc ca n-am rezistat decat vreo 30 de minute. Eram bine imbracat, dar sus batea un vant … mama, mama! Am „alunecat” incet catre statia meteo si dupa cateva poze trase de Ovidiu, am pornit inapoi catre Dochia. Vitamineeee, proteineeeee, corpul meu dadea semne ca termina toate rezervele. Am ajuns inapoi la Dochia, am prins si ceva semnal pe drum pentru a posta niste poze pe Instagram si apoi a urmat cina. Cel mai mult mi-a placut ceaiul fierbinte si bancurile lui Attila. Mai inghesuiti unii in altii, mai incalziti de ceai sau de alte lichide, am stat si am admirat sarpele de lumini care se forma in fata noastra pe valea Bistritei. Toate localitatile cufundate in intuneric au inceput sa se lumineze si undeva departe in zare trona capul sarpelui, cel mai luminos punct!
Incet, incet grupul a devenit mai restrans, dar nu mai putin zgomotos si bloggerii au inceput rand pe rand sa cada rapusi de oboseala de peste zi. Nimic n-a mai contat, nici sforaiturile. Am adormit cu totii, stiind ca urmeaza sa ne trezim dis de dimineata pentru un rasarit spectaculos. Dar despre acesta am sa va povestesc maine … 🙂
5-11 septembrie 2014. Tot ce-a fost de văzut #priNeamt – ediția a III-a a celui mai important eveniment dedicat promovării în mediul online a unui județ din România. Află mai multe detalii pe http://goo.gl/Lw8mzy Organizator: Eventur Bucharest. Powered by Petrom Romania. Parteneri principali: Autoritatea Națională pentru Turism, Consiliul Județean Neamț, Primăria Piatra Neamț, Hotel Bistrița din Durău, Blue Air și Autoboca Rent-a-car.
fost-am si eu anul trecut, dar am luat calea usoara, am urcat pe la fantanele si am coborat pe la duruitoare. daca te plangi de frig, sa vezi cum e sa dormi la cort in locul ala semi-amenajat. nu a fost tot drumul de la urcare asa naspa ca portiunea aia pana la locul de campat.
si vantul..oh, vantul! de parca nu ajungea ca erau sub 10 grade