Ieri am avut onoarea deosebita de a primi titlul de „profesor Bologna” din partea ANOSR – Alianta Nationala a Organizatiilor Studentesti din Romania. A fost o surpriza pentru mine pentru ca va spun sincer ca nu ma asteptam. Nu urmarisem niciodata aceasta initiativa ajunsa deja la a 5-a editie, prin urmare cand am aflat intr-o zi ca am fost evaluat la un seminar de un reprezentant ANOSR am fost putin bulversat.
Una peste alta as vrea sa le multumesc celor ce m-au nominalizat si evaluat pentru titlul primit si de asemenea studentilor mei, cei care mai vin pe la ore, pentru sustinere si pentru caracterizarea frumoasa pe care mi-au facut-o. Postul de azi insa, nu este neaparat o lauda de sine, desi este normal sa te mandresti cu realizarile proprii, ci mai degraba un semnal de alarma.
Gala de premiere a reunit profesori de la multe universitati din toata tara. Au fost colegi din Oradea, Timisoara, Brasov, Galati, Cluj si multe, multe alte centre universitare. Din pacate nu am putut sta la tot evenimentul dar am prins cam jumatate si a fost de-ajuns pentru a trage cateva concluzii ingrijoratoare vis a vis de feelingul general din invatamantul universitar romanesc.
Spun ingrijoratoare pentru ca majoritatea colegilor prezenti in sala, indiferent de universitatea sau specializarea de la care provin, si-au exprimat frustrarile fata de modificarile aduse sistemului de evaluare a cadrelor didactice si a activitatii universitatilor in general. Am fost, se pare, cu totii de acord ca orientarea actuala nu e deloc sanatoasa si se indeparteaza cu rapiditate de ceea ce presupune conceptul de „alma mater”.
Am ajuns sa fim intr-o permanenta goana dupa puncte. Puncte care vin in proportie de aproape 100% din activitati de cercetare. Suntem incurajati si chiar constransi sa publicam articole stiintifice, de cercetare, sa participam la conferinte, sa facem proiecte de cercetare, sa urmarim cotatii si de ce nu, sa investim sume considerabile in acest proces. Aceasta pentru ca universitatile primesc acum coeficienti de calitate bazati in totalitate pe activitatea de cercetare.
Intrebarea care se pune este totusi, noi suntem cercetatori sau dascali? Ne incadram ca dascali, avem grade didactice si suntem platiti in principal ca profesori. Cercetarea este o activitate adiacenta, logica, ce ar trebui sa conduca la dezvoltarea personala a profesorului, de acord. Cu toate acestea, suntem evaluati 100% doar pentru cercetare. Chiar si gradele didactice le obtinem nu pentru rezultatele activitatii didactice, ci tot pentru numarul de articole si dupa cotatiile revistelor sau conferintelor la care am publicat.
Se asteapta insa de la noi performanta didactica, invatamant de calitate, standarde ridicate etc. Aceasta in conditiile in care dezvoltarea abilitatilor si competentelor didactice este considerata aproape irelevanta. Suferim extraordinar de mult pe dimensiunea practica a educatiei si totusi eforturile noastre sunt eminamente de teoretizare. In conditiile in care studentii vin cu un bagaj de informatii din ce in ce mai restrans din mediul preuniversitar, in conditiile in care goana este in momentul de fata dupa abilitati si competente practice, noi teoretizam?
Ne indepartam de scopul nostru principal, acela de a croi drum in viata pentru o sumedenie de tineri, de a oferi informatii, de a impartasi experiente. Judecand dupa obiectivele actuale care ne sunt impuse, vom ajunge sa oferim informatii pe care studentii cu greu le inteleg si experiente care pentru ei dar si pentru piata in care acestia ajung, nu valoreaza nimic. Si asta pentru ca ceea ce facem noi este sa cercetam. Macar de-am face-o intr-un mod practic …
Dupa 10 ani in sistemul universitar din Romania in care am prins si perioada frumoasa in care cadrele didactice erau 80% profesori si 20% cercetatori, pot sa afirm cu incredere ca ne-am pierdut calea. Domnul profesor Astarastoaie, rectorul Universitatii de Medicina Gr. T. Popa din Iasi, spunea ieri ca ne-am supus prea repede unor ministri, uitand parca prea usor de puterea si autonomia pe care universitatile o au. Ii dau dreptate.
Facem abstractie de orice logica a pietei si ne incapatanam sa facem cercetare doar de dragul accesarii fondurilor europene. Si asta pentru ca educatia primeste din ce in ce mai putini bani din bugetul de stat. Suntem „motivati” sa ne completam veniturile personale dar si ale institutiilor pe care le reprezentam din cercetare. O cercetare care nu le foloseste insa studentilor in niciun fel. Investitiile in cercetare sunt uriase insa foarte prost intelese, parerea mea.
Avem in schimb facultati si specializari care pregatesc prin excelenta profesori, viitori dascali, dar la care obiectele specifice pedagogiei sunt nu optionale ci facultative. Apoi vedem la stiri cum absolventii de facultate nu sunt in stare sa treaca examenul de titularizare si se fac de ras cu note de 1 si 2. Mai departe are de suferit exact sistemul de invatamant preuniversitar care se bazeaza pe suplinitori si profesori demotivati cu salarii mici si fara sanse prea mari de completare a veniturilor. Si ne mai punem semne de intrebare vis a vis de calitatea absolventilor de liceu? Pai nu tot noi suntem vinovati? E un cerc vicios mai vizibil decat luna de pe cer intr-o noapte senina.
Ajungem in mod firesc catre intrebarea „ce e de facut?”. Cu siguranta solutii sunt. Din pacate nu se aplica si probabil nici nu se vor aplica in viitorul apropiat. Mai important este motivul pentru care nu se schimba nimic si e unul foarte simplu: pentru ca nimeni nu face nimic in acest sens. Ne exprimam cu totii frustrarile vis a vis de sistemul actual dar nu ne folosim absolut deloc puterea pentru a schimba ceva. Ne temem ca ramanem pe drumuri, suntem niste fricosi ce tremuram pe la colturi, inglodati in rate si datorii uriase si gandim doar pentru ziua de maine. Ce s-a intamplat cu demnitatea, viitorul, ideea de a lasa ceva in urma sau de a-ti putea privi copiii in ochi cu mandrie spunandu-le ca intradevar ai schimbat ceva.
Alternative sunt. Si deja multi au inceput sa opteze pentru ele. Parasirea sistemului de invatamant este una dintre acestea si deja am colegi care au inteles ce au de facut. Si sunt fericiti din cate am inteles iar motivatia nu a fost doar cea pecuniara. Ma intreb insa daca ei au plecat, daca eu voi pleca, daca ceilalti asemeni mie, indeosebi tinerii, vor pleca, cu ce mai ramanem? Cine mai vine din urma in acest sistem defect? Cine vor fi dascalii de maine? Pool-ul nostru de alegere este din ce in ce mai redus. Studentii buni pleaca, inteleg ca sistemul nu merge. Raman cei docili, trec printr-o scoala doctorala in care sunt educati doar in directia cercetarii si primesc ore la catedra neplatite pe care multi le vad ca pe o corvoada pentru ca sunt rasplatite prin credite pe care le-ar putea obtine fabricand cateva articole. Cu toate acestea, la final au ocazia sa devina cadre didactice si cum optiunile in business pentru un tanar care pana la varsta de 26-27 de ani nu a facut altceva decat sa cerceteze, sunt limitate, accepta aceasta pozitie. Ce obtinem intr-un final … exact ceea ce se doreste, un cadru didactic care este 80% cercetator si doar 20% profesor.
Poate nu este intamplator faptul ca acest titlu mi-a fost dat acum cand de mai bine de un an am si o pozitie permanenta intr-o firma. De la inceputurile carierei universitare am cochetat cu business-ul dar acum simt ca intradevar am invatat ce inseamna sa faci business. Cu multe greutati, cu alegeri gresite, cu bani cheltuiti aiurea, cu rezultate marunte dar am invatat. Si vreau sa fiu mai bun, mai eficient. Si toate aceste greseli le-am impartasit studentilor si i-am facut sa inteleaga ca business-ul nu se invata din carti.
In postul anterior dar si la gala de premiere aminteam de Frank Luntz, unul dintre idolii mei in materie de arta stapanirii cuvintelor. Ieri il citam si va spuneam ca nu e important ce spui ci ce aud interlocutorii tai. Azi il citez din nou si va spun ca 80% din comportamentul nostru cotidian se bazeaza pe decizii emotionale si doar 20% pe cele intelectuale. Poate asta ar trebui sa trezeasca niste semne de intrebare. Eu am reusit sa-mi ating studentii prin emotii, sa-i fac sa constientizeze lucruri practice prin asocieri simple si functioneaza insa la acest lucru contribuie enorm experienta mea practica. Am sacrificat cercetarea si probabil asta ma va costa dar efectul obtinut merita. Am avut curajul sa renunt la discursurile motivationale specifice si sa citesc o strofa dintr-o melodie a lui Guess Who la un curs festiv si sa citez replici dintr-un desen animat. Evident pentru mesajul lor nu pentru popularitate.
Am I the grandfather of all knowledge? Nu! Si nici un vreau sa fiu. Pentru ca tinerii cauta raspunsuri simple. Prefer sa scriu aici decat in reviste de cercetare, prefer sa motivez emotional decat sa constrang intelectual, prefer sa fiu un prof tare! Va multumesc din nou tuturor!
Adrian Munteanu a zis
Adrian,
Îmi permit să completez.
În 2011 publicam într-un supliment din Dilema Veche: DESPRE UNIVERSITATE – De ce nu cred în „reformă” (http://adimunteanu.wordpress.com/2011/06/03/despre-universitate-de-ce-nu-cred-n-reforma/). Este un punct de vedere complementar cu al tău.
Sunt de acord că avem nevoie de un sistem prin care să fim evaluaţi. Nu suntem toţi „la fel”. Din nefericire însă, zeloţii „isioţi” omit un lucru: ISI Thompson este un BUSINESS! PRIVAT. Şi ca orice business nu prea îl doare capul de ce scriu eu sau tu, ci de profitul său. ISI Thompson nu mai este ceea ce era acum 20 de ani!
Cei din afara sistemului ar trebui să ştie că scriem şi referenţiem articole de cercetare GRATIS! Dar dacă dorim să citim ceva, trebuie să PLĂTIM! Jurnalele în care trebuie să publicăm sunt „for profit” nu sunt ONG-uri!
Nu în ultimul rând trebuie spus că economia, cu toate subdomeniile sale este o ştiinţă socială! În cele mai multe cazuri încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în trecut. Nu prea avem laboratoare în care să experimentăm. „Experimentele” realizate în economie costă….procent din profit!
Adrian Monoranu a zis
@Adrian Munteanu: Nu pot sa zic decat ca ma bucur ca suntem mai multi care impartasim aceleasi opinii. Din pacate, asa cum spuneam si in articol, nu prea ne organizam sa si facem ceva in privinta asta. E clar ca cercetarea are si ea rolul ei dar in conditiile amintite si de tine, in care cercetare la noi inseamna sa depui efort gratis si uneori chiar cu cheltuiala proprie si sa mai si platesti pentru a fi publicat in reviste „for profit”, nu e ok sa fii evaluat 100% doar pentru activitatea de cercetare. Sunt sigur ca activitatea de cercetare poate fi rasplatita ca bonus, ca se poate bugeta separat si tot asa, drept urmare discutiile care au loc in momentul de fata prin consiliu. Sunt curios sa vad ce se va intampla pentru ca am inteles ca rezistenta la schimbare isi spune iarasi cuvantul.
Adrian Munteanu a zis
Adrian,
În opinia mea, una din cele mai mari greşeli este generalizarea. Sunt convins că „pădurea” academică are „uscături”. De toate facturile. Nu cred însă că „toţi” suntem nişte uscături (Profesorul Bologna poate fi o altă formă de evaluare? Poate fi considerat ca un indicator valid cu privire la percepţia beneficiarilor direcţi asupra „serviciului” primit? Utilitate şi garanţie?).
Din nefericire trăim sub teroarea numerelor. Singurul nostru ţel a ajuns să fie „the magic number”. Dacă nu eşti „ISI”, dacă nu eşti citat în ISI Web of Knowledge, nu exişti. Se poate spune că eşti o nulitate ştiinţifică. Eu nu cred că este aşa. Dar este doar părerea mea. Eu nu cred că în „ISI” se publică doar „creme de la creme” iar prin alte părţi doar „maculatură”.
Din nefericire atitudinea este cam aşa: ai în grajd o mîrţoagă. Îi dai mîncare ca unei mîrţoage. Dar vrei să ajungi cu ea în „top 500″…..Nu vom fi acolo. Pentru că ăsta este un obiectiv greşit!
Ana a zis
Eu stiu pe cineva care a renuntat complet aiurea la educatie si acum ii pare extrem de rau si se chinuieste sa-si termine studiile.