M-am gandit mult pana sa scriu acest articol. La fel ca la multe altele. Sunt sanse mari sa-mi ridic in cap o parte dintre cititori, mai precis dintre cititoare. Dar am sa risc si am sa-l scriu. E din nou un post din categoria frustrarilor personale dar va trebui sa ma suportati, asta e … daca tot v-ati apucat de citit. Probabil unii au inteles inca din titlu despre ce este vorba dar ca sa fie lucrurile clare pentru toti, articolul este despre acea categorie de mame care odata ce dau nastere unui copil (sau mai multi) isi pierd pentru o perioada simtul ratiunii. Instinctul matern e dus la extrem si personal cred ca asta dauneaza destul de mult relatiilor interumane pe care aceste persoane le au in perioada respectiva.
Probabil v-ati confruntat cu totii cu situatii in care o astfel de mamica isi protejeaza excesiv de mult copilul. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa va reactii total deplasate, situatii in care aceste mame isi trag copiii departe de asa-zisele pericole. Priviri pline de ura aruncate la adresa celor din jur care sunt considerati periculosi, oameni care atenteaza la siguranta copilului etc. Mi s-a intamplat sa incerc sa intru intr-un lift de curand in care erau 3 mamici cu carucioare cu copii. Liftul era mare si inautru mai era loc pentru cel putin 4-5 persoane fara sa se creeze aglomeratie. Am fost intampinat de o replica absolut idioata: „unde mai intri, nu vezi ca e plin? vrei sa iei aerul copiilor?”. Ok doamnelor …
Sigur, sunt multe astfel de situatii. E de ajuns sa mergi intr-o zi intr-un parc unde vin mame cu copii si o sa identificati foarte usor persoanele ultra protective. Eu ma intreb doar ce efecte au aceste comportamente la nivelul copiilor. Aud in permanenta replici de genul „nu pune mana acolo, treci incoace, nu te juca cu aia” spuse pe un ton foarte autoritar, uneori chiar violent. Cum s-or simti copiii aceia. Cum cresc obisnuiti sa fie mereu protejati? Oare treaba asta nu e daunatoare pe termen lung? Stiu ca vremurile nu mai sunt la fel ca atunci cand eram eu copil si ca mediul nu mai e la fel de sigur, stiu ca sunt o gramada de tampiti in jurul nostru dar totusi …
Evident, punctul meu de vedere e atacabil. Eu n-am copii. Nu stiu cum e. Dar logic vorbind, cred totusi ca aceste comportamente sunt exagerate. Am discutat cu cateva mamici care mi-au spus ca e doar o faza trecatoare si ca dupa un timp isi revin la normal, mai mult apoi au chiar tendinta de a respinde copilul, de a isi gasi preocupari pentru a sta departe de acesta o perioada. Nu stiu ce sa zic vis a vis de asta dar raman la parerea ca tendintele super protective dauneaza, atat mamei cat si copilului. Probabil ca si timpul liber ajuta la aparitia acestor comportamente. 2 ani petrecuti acasa inseamna printre activitati specifice si mult timp pentru citit reviste, urmarit emisiuni si mai ales citit forumuri destinate mamicilor. Prea multa informatie strica uneori. Nu exista modele, fiecare trebuie sa isi creasca copilul asa cum simte, cred eu, dar pastrandu-si totodata simtul ratiunii.
Foarte tare poza:)
@Florin: Apropo de poza, e facuta de mine la Palas chiar vara asta. Desi am incercat indelung sa identific si bicicleta sau trotineta fetitei prin zona, n-am reusit. Probabil ca totusi era pe undeva fiindca refuz sa cred ca exista parinti care isi scot copiii din casa cu casca pe cap. Totusi mi s-a parut sugestiva. 🙂
„Cum cresc obisnuiti sa fie mereu protejati? Oare treaba asta nu e daunatoare pe termen lung?”
1. Nu cred ca se simt neaparat protejati. Protejat e in principiu orice copil care stie ca are in preajma lui parintii.E tot ce are nevoie sa fie protejat. Astfel de exagerari nu se numesc nici „responsabilitate”, nici „maturitate”. Responsabilitatea tine de termen lung (cum ii va ajuta copilului meu IN VIITOR comportamentul meu hiper-protector? Voi fi DIRECT responsabil de asta), iar maturitatea tine de puterea de a te cunoaste pe tine ca parinte/om(cu valori,principii,credinte pe care i le-as putea impartasi pentru a-l forma pentru „lume) care stie intr-adevar sa isi sustina copilul..indiferent de mediu,context,societate. Ce valori ii poti transmite incat sa stie sa SE PROTEJEZE singur? Asta se numeste putina nestapanire a rolului de parinte in adevaratul sens al cuvantului. Daca il tinem de guler atunci cand face un pas inainte cu siguranta nu il va ajuta mai mult in viata decat daca ar pasi gresit, ar cadea si am trage impreuna o concluzie asupra celor intamplate.
2. Ocaziile în care eşuezi sunt adesea experienţele cele mai intense din care poţi învăţa. Aceasta boala temporara se numeste PARANOIA :))Astfel de „adulţi” încercând excesiv să-i protejeze, până la urmă fac din ei nişte fiinţe neajutorate, incapabile de a face faţă dificultăţilor vieţii.
Felicitari pentru post si…poate nu suntem noi parinti si vorbim total obiectiv…dar nici „ei” nu au fost „pregatiti” sa fie parinti. Grija nu inseamna panica,paranoia,disperare! Fiecare are dreptul sa isi formeze o personalitate, daca nu vrem sa ajungem sa avem copii cu probleme de sănătate mintală datorită faptului că sunt crescuţi aproape „în captivitate”.
Foto este relevantă. Duminică am mai văzut copii cu căști în parcul Expoziției. Merg pe ideea de a-i învăța să se protejeze / apere și nu pe a se obișnui asistați. Casca îmi amintește de un cucui al fiică-mi la tobogan.
Sincer, credeam ca va fi un articol despre mamele care posteaza pe facebook de 24 de ori pe zi poze cu copiii lor facand diverse chestii: acum mmancand, acum stand in fund, acum la joaca, acum dormind, acum in brate, acum nu stiu unde etc.
@Alexandra Bohan: Alea sunt pur si simplu stresante dar le inteleg intr-o oarecare masura. E normal sa fii mandru de progenituri. Si nu, progenituri nu e un cuvant peiorativ. :)) Apropo … ar fi tare sa posteze una o poza cu patutul gol si sa scrie „acum nu stiu unde e copilul” :)))))))))))
Le inteleg si eu, dar totusi… o mie de poze pe zi mi se pare cam mult. Doar zic si eu… mai ales ca eu m-am imprietenit cu mama, nu cu bebe, si e cam ciudatica situatia cand ajungi sa nu mai stii cine cu cine se identifica.
Iar pentru situatia descrisa de tine, s-ar putea sa-i dea tag tatal. Pe profilul lui. :))))))
@Alexandra Bohan: Mai tristi sunt aia care le fac profil copiilor. Aia chiar mi se pare o idiotenie.
Mi se pare f bun articolul si iti dau dreptate. Nici eu n-am copii inca, dar sunt de parere ca e mai bine sa ii cresti lejer fara prea mult stres pentru a-i proteja de nimicuri trecatoare, cum sunt niste cucuie, zgarieturi, vanatai etc. Eram plina de asa ceva cand eram mica si-s binemersi acum. Problema e alta: ce te faci cand iata buba se intampla, copilul pateste ceva si imediat lumea si presa te acuza de lipsa supravegherii? 😐 Aici sunt 2 idei care se bat cap in cap: grija pentru copil si libertatea lui de miscare care ii formeaza un caracter descurcaret. Oare cate mame stiu in absolut orice moment ce fac copii lor?
mono, cred ca principalul efect al unui astfel de comportament ultraprotectiv poate fi o conditionare a copilului in sensul sa-i fie frica sa incerce lucruri noi, sa exploreze. de asemenea, cred ca se mai poate instala o fobie de figuri autoritare in cazul in care comportamentul mamei este unul agresiv si se repeta de foarte multe ori. copilul va invata prin repetitie (a comportamentului mamei) ca in momentul in care va incerca sa faca ceva dictat de propriul impuls (sau ratiune) va exista o mare probabilitate ca o figura autoritara (mama in cazul de fata, in viitor poate profesorul, seful, partenerul de viata) sa-i blocheze actiunea, sa-l judece, sa-l certe. Astfel va inceta sa aiba initiativa, sa iasa din tipare, sa exploreze. Va fi un "executant" temator. cred ca tinerii parinti ar trebui sa faca o selectie activa asupra informatiilor pe care le digera si sa se documenteze mai mult asupra a ceea ce inseamna "invatarea" la copii, conditionarea umana, valori morale (tot parintii sint cei care le transmit si pe astea, evident). poate suna exagerat ce spun, dar sint convins ca este o problema reala. stiu oameni maturi care tremura in prezenta sefului, iau de bun tot ce spune el, au ratiunea blocata, refuza sa gandeasca, refuza sa aduca contra-argumente. vazusem in parc candva un cuplu tanar stand pe o banca. tatal avea in brate un copil pana intr-un an si se incapatana sa ridice copilul in aer, probabil in sensul "sa-l caleasca". copilul era terifiat, urla cat il tineau plamanii lui mici. m-am uitat atent la expresia fetei lui, era transfigurat de teama.. iar tatal, ghici ce…il tot ridica in aer. sint mari sanse ca acel copil sa se fi ales cu o fobie de inaltime. salut urcat pe munte, salut mers cu avionul…