O vinit!

Ieri dupa-amiaza am pasit pentru prima data pragul unui centru de plasament aka casa de copii. E trist. Toate campaniile astea cu „Casa de copii nu e acasa” sunt intradevar very moving dar pana nu treci cu adevarat pe la o astfel de institutie nu ai cum sa-ti dai seama ce trist e. E drept ca nu am facut decat sa intru pe holul principal si am apucat sa arunc o privire intr-una din camere dar a fost de ajuns.

 Probabil va intrebati ce cautam acolo. Ei bine, prietena mea e foarte atasata de acesti copii si cand are ocazia merge si doneaza cateceva. Ieri m-am decis sa imi donez si eu o parte din garderoba si din incaltarile pe care oricum nu le mai purtam, plus cateva jucarele pe care le mai stransesem cu timpul din happy-meal-uri si alte ocazii. Asa ca, impreuna cu ea am plecat catre Centrul de plasament din Tatarasi, Iasi. Am intrat pe poarta si dintr-o data m-a cuprins o emotie pe care cu greu pot sa o explic. Pe masura ce ma apropiam de usa simteam cum inima mi se urca tot mai sus. Inevitabil am pasit peste prag. De fapt nici nu am apucat sa intram ca am si primit un „Buna ziua!” si un „Sarut mana!”. Apoi niste tanci cu masti de Spiderman ne intampina alaturi de o doamna ingrijitoare. Holul rasuna „o vinit, o vinit!” si eu ma intreb oarecum mirat „cine?”. Ei bine acesta-i momentul in care mi se taie genunchii! Incerc sa ascund slabiciunea printr-un ras oarecum prostesc si ma indrept spre masina sa aduc hainele si incaltarile dar nu-mi pot gasi cuvintele. Langa mine, Neli paseste normal insa eu simt cum nu mai am aer. Ne intoarcem inauntru si le dam ceea ce am adus. Sacul cu jucarii din mana prietenei mele dispare in mainile unor copii cu zambete largi. La fel si sacosa cu haine si cutiile de pantofi. Abia atunci imi dau seama ce putin e. Sunt vesel si in acelasi timp trist. Promit ca ma intorc si ies pasind prin ploaie catre masina. Urmeaza o tacere sumbra, nici eu, nici Neli nu scoatem nici un cuvant pentru cateva zeci de secunde. Apoi, incet, incet incep sa aud cd-ul din masina, claxoane si totul revine la normal.

 Multumesc Neli!