Buna ziua caciula!

Prin prisma meseriei pe care o am mi-e dat sa intalnesc si sa cunosc sute de oameni noi in fiecare an. E drept ca de multe ori nu reusesc sa-i retin pe toti, nici macar dupa figura, daramite dupa nume, dar atunci cand o fac incerc sa-i salut de fiecare data cand ii intalnesc. Din pacate in foarte multe din cazuri raman cu un salut aruncat in vant pentru ca acesta nu se intoarce. Normal, cand saluti pe cineva si nu primesti raspuns te gandesti ca cel pe care l-ai salutat are un motiv de a nu-ti raspunde. Poate fi suparat, poate nu te cunoaste sau poate pur si simplu nu-i pasa.

Ma intreb uneori de ce mai incerc pentru ca din postura de cadru didactic cred ca ar trebui sa fiu mai intai salutat si apoi sa raspund. Totusi, nu ma lasa inima sa trec pe langa o persoana care imi e cunoscuta si sa nu initiez salutul. Poate e un gest reflex, poate ca apartin unei generatii in care salutul era obligatoriu si absenta sa putea avea repercusiuni destul de grave. Sau poate ca pur si simplu sunt prea politicos si nu ma pot vindeca de aceasta teribila maladie.

Apropo de cele 3 motive pentru care cineva nu m-ar saluta pot sa spun ca le inteleg pe primele doua dar pe al treilea nu prea. Inteleg ca sunt studenti, si nu numai, carora le-am fost si le sunt antipatic. Asta e, nu poti sa impaci pe toata lumea. Sau poate le-am pus note prea mici pentru asteptarile lor si acum nu mai vor sa aiba de-a face cu mine. No worries here, nu port pica nimanui, chiar daca ne mai vedem in restante! De asemenea, ii inteleg pe studentii care n-au fost pe la cursuri si care nu prea ma cunosc. Normal, n-ai cum sa saluti pe cineva daca iti este complet necunoscut, fie el si profesorul cu care tocmai ai dat examen.

Imi aduc aminte un episod mai mult decat hilar de la un examen de acum cativa ani cu o tanara studenta ca dupa ce terminarea examenului bate la usa cabinetului si o intreaba pe colega mea daca tocmai ea e in birou. Colega mea, profa ei de la curs si cu care tocmai daduse examen, ramane siderata pentru cateva secunde dupa care ii spune ca nu este in birou. Tipa pleaca, dar revine peste 30 de minute cu aceeasi intrebare, tot la colega mea care de data asta ii raspunde ca ea este cea cautata iar studenta absolut fara nicio reactie trece mai departe la subiect. Pacat ca n-aveam atunci o camera sa filmez pentru ca episodul ar fi avut cateva zeci de mii de vizualizari pe youtube.

Nu-i inteleg insa pe cei care ma cunosc, care ma privesc in ochi si care nu numai ca nu se gandesc sa ma salute, ci pur si simplu nu raspund la salutul initiat de mine. Stiu sa fac deosebirea dintre cei carora le-am fost si le sunt antipatic si cei carora nu le pasa pentru ca primii de obicei imi evita privirea. Dar ceilalti te fixeaza cu privirea si totusi nu raspund. Trec mai departe si te lasa cu ochii in soare. In mintea lor probabil sunt niste eroi dar in acceptiunea mea nu sunt altceva decat … nu mai zic.

Si ca sa inchei intr-o tenta nostalgica va mai povestesc o situatie. Anul trecut l-am avut student pe Merlin, un baiat din Congo. A venit ora de ora la seminar desi nu intelegea mare lucru, a prezentat proiectul in fata clasei cu ceilalti colegi intr-o romana stalcita dar se cunostea ca vrea. Nu asta e important insa. Esenta acestei de-a doua povesti este modul in care Merlin ma saluta. Atent si politicos, cu vocea lui pitigaiata si cu accentul tipic frantuzesc Merlin imi spune mereu „Buna ziua professeur!” si in absolut toate situatiile, dar absolut toate, Merlin isi scoate sapca (cred ca e indragostit de ea pentru ca o poarta mereu). Precum un scolar de clasele I-IV din vremea domnului Trandafir, Merlin isi scoate politicos sapca … Chapeau bas Merlin!

Buna ziua caciula caci stapanul n-are gura!

Sursa foto: www.maginea.com