Mai demult am scris un articol despre sindromul learned helplessness si credeam ca am acoperit destul de bine subiectul. Insa in zilele trecute am descoperit o noua fateta a acestuia. Sau ma rog, mai degraba un comportament in consecinta. Am sa-l prezint in cele ce urmeaza si sper sa ma contraziceti sau sa ma aprobati in sectiunea de comentarii sau pe pagina de facebook pentru ca in momentul de fata sunt inca intr-un proces de analiza a situatiei, deci nu e ca si cum ma pot pronunta in urma unui studiu pe un esantion reprezentativ. Dar sa vedem despre ce e vorba.
Mi se intampla destul de frecvent sa discut cu studentii pe diverse scenarii. Si daca e un singur lucru bun la generatiile astea care vin din urma, acela e ca sunt mai comunicative. Desi de multe ori ceea ce le iese pe gura studentilor este ingrijorator din perspectiva gramaticala sau literara, macar nu mai sunt asa de muti cum erau altii in trecut. I-am incurajat si ii incurajez intotdeauna sa-si spuna parerile si incerc sa scot de la ei opinii despre diverse subiecte, evident legate de marketing sau alte discipline pe care le predau. O comunicare mai intensa aduce insa la suprafata si scenarii de tipul celui ce urmeaza, fapt care m-a cam pus pe ganduri.
Sa spunem ca eu pun o intrebare la care astept un raspuns inventiv de la un student. Un curajos raspunde, de obicei „vizionarul” grupei. In urmatoarele 10 secunde apar cel putin 2 replici care demonteaza raspunsul inventiv aruncandu-l in derizoriu si toate replicile incep inevitabil cu „dar daca”. De obicei ceea ce urmeaza dupa „dar daca” sunt tot felul de scenarii fataliste care de multe ori n-au nicio legatura cu realitatea sau cu raspunsul oferit de studentul inventiv.
Observ ca acest fatalism exagerat e o chestie care nu mai apare doar la generatiile din care fac parte si eu sau cele de dinaintea mea, ci a inceput sa se manifeste din ce in ce mai frecvent si la cei tineri, iar asta pe mine ma ingrijoreaza. Pentru ca limiteaza inventivitatea si gandirea laterala a tinerilor, fapt ce ii impiedica sa se dezvolte si ii transforma in niste robotei care vor gandi mereu in tipare. Noi, astia mai de pe la 35+ am avut si mai avem nevoie sa mergem pe la seminarii si cursuri de dezvoltare a inventivitatii dar astia micii n-ar trebui. Pentru ca au crescut cu mult mai mult acces la informatii decat noi, cu mai multa flexibilitate, cu toate premisele necesare dezvoltarii creative.
Probabil acest fatalism este invatat din familie sau poate din canalele media. Sunt doar supozitii dar e trist cand vezi tineri de 20-21 de ani care demonteaza inventivitatea de frica de a nu iesi din tiparele de gandire invatate.
Dar daca am avea totii curajul sa spunem pe sleau cele mai ciudate idei fara sa fim judecati de colegi, prieteni, familie, apropiati?
Dar daca am gandi un pic mai mult inainte sa spunem „dar daca” urmat de un scenariu fatalist?
Dar daca in loc sa scoatem pe gura aceste fatalisme, am face pur si simplu ceva pentru o idee in care credem?
Dar daca …
Oare n-ar fi mai bine pentru noi?
Scrie un comentariu!